Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Corabia poeziei

        de Gabriela Gheorghişor

În orice levitaţie este o perversiune, spune un personaj din filmul Tinereţe (2015), regizat de Paolo Sorrentino. Afirmaţia, aparent enigmatică, sugerează fie că actul înălţării are mai mereu (cu excepţia biografiei christice) ceva histrionic, funambulesc, fie că zborul nu este, în general, înţeles de mulţimea care-l taxează ca fiind o manifestare scandaloasă. Chiar dacă Radu Sergiu Ruba nu s-a gândit la pelicula lui Sorrentino când şi-a intitulat cel mai recent volum de versuri Levitaţia (2021), analogia nu mi se pare hazardată.

Într-un poem din Levitaţia, Ruba se autodefineşte drept histrion, însă înţelege că ceilalţi nu sesizează decât jocul de măşti, pierzând din vedere autenticitatea actului, asumarea existenţială, până la sacrificiu, a teatralizării eului: „Nu m-am putut abţine/ şi i-am iubit pe toţi./ credeau că mă prefac/ şi-au scos cuţitul./ nu că nu l-am văzut/ dar m-am dus spre lama lui ca spre o raz㔠(Histrion). În piesa inaugurală a cărţii, autoreprezentarea stranie este, de fapt, un reflex al felului în care îl percepe lumea, ca purtător al unui soi aparte de stigmat (stigmatul poate fi uneori şi unul banal, al omului care citeşte): „În marea adunare/ capul meu cu ochelari fumurii/ e ca o geamandură între valuri” (Capul). Reacţiile alterităţii variază de la teamă („Fac oamenii un pas înapoi/ să nu se molipsească”) la zâmbet, însă pe această conştiinţă a diferitului, în esenţă traumatică, îşi construieşte Ruba întreaga poezie. Al. Cistelecan observă bine, în postfaţă, că poetul se distribuie „în rol de saltimbanc al propriilor nevroze şi angoase (…) jucând nonşalant în marginea lor, pe o subţire frânghie ironică. În loc să-şi plângă de milă ori să se compătimească în stil sobru, face snoave şi scorneli în baza unui cod de parabole prin care-şi decantează linia biografică în spectacole confesive” („Histrionul în capcană”). Fie că sunt mai confesiv-autobiografice sau mai fantezist-parabolice, poemele lui Ruba se străduiesc să disimuleze drama (a lipsei văzului, în principal). Poetul nu este întotdeauna ludic sau (auto)ironic, dar se fereşte mereu să fie patetic. Are însă momente când abandonează stratagemele jocularităţii şi devine grav. De pildă, când prezintă scrisul ca o acţiune viscerală, deopotrivă chinuitoare şi indispensabilă. Deşi Ruba nu pune în practică o poetică a scrierii cu sânge (proprie mai ales expresionismului), metafora lui sugerează valoarea maximală pe care o atribuie poeziei: „Sângele meu pe zăpadă/ chinuindu-se să scrie/ având ceva de spus/ se opreşte din picurat/ fraza se frânge la jumătate.// Cealaltă jumătate sunt eu/ căzut în zăpadă la stingerea scrisului/ ca oricare dintre voi la capătul lamei” (Scriind pe zăpadă).

Memorabil rămâne poemul Corabia trează, republicat în versiune revizuită. Titlul, parafrază la Corabia beată a lui Rimbaud, poate trimite însă şi la Corabia nebunilor a lui Hieronymus Bosch. Aparent blasfemator, Corabia trează reprezintă, în fapt, o fabulă despre condiţia umană, despre nevoia de sacru şi slăbiciunile omeneşti ale instituţiilor religioase, despre „biserica” lui Christos şi clerul aflat sub vremi. Dacă n-ar fi păcătoşii, n-ar mai fi nici biserica dusă-n spinare: „Corabie e şi biserica noastră./ Vin fetele de se aşază la umbra ei/ urcă pe punte/ şi o fac să plutească./ Nu-şi dau seama de asta/ dar o pun în mişcare spovedindu-se”. Fiecare îşi poartă crucea propriilor păcate, astfel, cât timp există dorinţa mântuirii, corabia-biserică înaintează. În mod similar, spovedania poetului trage corabia poeziei. Nu e o salvare în absolut, dar e una necesară în plan biografic-terestru. O formă de levitaţie.

© 2007 Revista Ramuri